... Dacă privim ierahiile unei epoci, preferinţele unei culturi, ele sînt determinate de viziuni critice ce şi-au exercitat seducţia, ce continuă să farmece şi să manipuleze tăcut lectura, precum şi aranjarea cărţilor pe rafturi. Multă vreme canonul literaturii române a fost impus de o personalitate critică sau de alta, de la Maiorescu şi pînă la, eventual, Manolescu. Filonul postmodern (mai ales neconştientizat, nu cel anunţat cu zgomot într-o înţelegere îndoielnică, strecurîndu-se în modul de gîndire actual) obligă la renunţarea la o autoritate centrată, la privilegiul unei unice direcţii. Ca atare, vremurile nu par a fi propice unui Critic. […] Dacă autoritatea criticii nu mai poate fi identificată în autoritatea unui critic, această acceptare nu elimină o alta, mai importantă: literatura, în continuare, nu poate fi percepută decît prin actul critic (acum mai mult ca oricînd, după mutarea accentului de pe adevăr şi valoare pe interpretare). Un curs de istoria literaturii trebuie să înceapă printr-o istorie a criticii. (Echinox, 2001)