(n. 31 august 1973, Zalău). Poet, editor, publicist. Facultatea de Filozofie, Cluj-Napoca. Redactor şef al revistei Caiete Silvane (din 2005) şi director al Centrului de Cultură şi Artă Sălaj. Din
2007, preşedinte al Asociaţiei Jurnaliştilor din Sălaj, iar din octombrie 2010, director al Centrului de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj.
 
Volume: Poezie: „ Gândacul cu cinci pene roz” (1999) ; „Cartierul vestic al iadului” (2009); „Clopotele raiului” (2012). Publicistică:  „Tranşee & şantiere” (2012); „România mea nu mai există” (2011); „Secera şi pixul. Propagandă în presa scrisă din judeţul Sălaj înainte şi după decembrie 1989” (2010), „Voi chiar vorbiți și în numele meu?” ( 2010); „Rotisorul politic” (2010);   „Homo Silagenssis” (2006, 2007, 2008).
Editor al Anuarului Presei Sălăjene (2009, 2010, 2011, 2012) și a numeroase cărți apărute la Editura „Caiete Silvane”. În 2013 a primit Premiul „Negoiţă Irimie” pentru poezie din partea filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România pentru cartea „Clopotele raiului”, iar în 2009, premiul reprezentanţei Bistriţa a Uniunii Scriitorilor din România şi al Revistei Ilustrate la a 25-a ediţie a Festivalului Naţional de Poezie „George Coşbuc” de la Bistriţa pentru cartea „Cartierul vestic al iadului”.
Din 1991, cu întreruperi, membru al Cenaclului „Silvania” din Zalău. Poezii publicate în revistele „Orizont” (Timişoara), „Silvania” (Zalău), „Tribuna” (Cluj), „Noesis” (Cluj), „Hepehupa” (Zalău), “Versmondo” (Budapesta), Caiete Silvane (Zalău), „Poezia” (Iaşi), „Singur” (Târgovişte), „Poesis” (Satu Mare); „Familia” (Oradea), „Mesagerul literar şi artistic” (Bistriţa), „Steaua” (Cluj). Articole diverse în „Limes” (Zalău),  „Caiete Silvane” (Zalău), „Mişcarea literară” (Bistriţa), „Citadela” (Satu Mare).
 

daniel_sauca@yahoo.com;  caietesilvane@yahoo.com;

* * *
Fiind el conducător de revistă („Caiete silvane”) şi de Centru de Cultură şi Artă (Sălaj), Daniel Săuca adoptă, şi în cărţile sale, comportamentul de regizor şi strateg cerut de câmpurile de manevră cu pricina. Al. Cistelecan are dreptate să-l considere „poet fără spor” şi obsedat până la disoluţie de perfecţionări şi remanieri, dar este aici, dacă schimbăm uşor unghiul de vedere, şi un proiect in progress pe care l-aş numi poemul ca nelinişte sau cartea ca încercare. Absolvent de filosofie, jurnalist, om al datoriei ascultând de reguli ale unei discipline liber consimţite, este preocupat, cum singur o mărturiseşte, „să nu piardă timpul”. În traducere liberă, asta ar însemna oroare de „încremenirile în proiect”, neastâmpăr în căutare de soluţii inedite, nestare constructivă („am, mai mereu, pornirea de a «perfecţiona» versuri mai vechi, de a le da noi valenţe, noi simboluri. Într-un demers, evident, introspectiv şi retrospectiv al propriului parcurs literar şi spiritual”).Dilema alegerilor existenţiale succesive care aruncă în beznă toate celelalte căi posibile îl conduce înspre o căutare nesigură, în aparenţă, dar transformată în manieră personală de lucru cu verbele. Drumul scriptural poate fi oricând refăcut, poemul şi cartea îngăduie reveniri, restructurări, modificări de perspectivă şi de coloană sonoră, şlefuiri şi intarsii. Nimic nu e definitiv. Scrisul nu mai e ţinut „să rămână”, poate exersa şi el zboruri libere. Al. Cistelecan vorbeşte pe bună dreptate despre „răsturnarea absolută de la text la context”, dar şi despre feţele contradictorii (preţios şi barbar, delicat şi expresionist, grav şi glumeţ) cu care D.S. jonglează calm, vag morocănos („Oricum, sunt prea serios / În oraşul în care nici măcar / Moartea nu-i moarte / În oraşul în care nu te-am cunoscut niciodată / În oraşul în care nu vei ajunge niciodată / În oraşul în care nici nu vom trăi / Nici nu vom muri”), cu o pedanterie impenetrabilă şi şugubeaţă. (Irina Petraş)
Poate că naturelul lui Daniel Săuca e unul de delicateţe imaginativă, de tandreţe expresivă şi doar dorinţa lui de a evita un eventual anacronism de viziune şi atitudine complică lucrurile. Când însă amestecul de ironie cu patetism sublimat sau clandestin îi reuşeşte, când delicateţea îşi asumă şi-şi interiorizează ironia de sine şi poemele pot merge pe firul parabolic întins de poet, Daniel Săuca se autoperformează (Al. Cistelecan).
Douămiiştii – printre care şi Daniel Săuca – şi-au asumat relativismul ca unghi de vedere mai cuprinzător decât cel al ochiului magic în care se reflectă doar ceea ce este peren şi miraculos. În Cartierul vestic... se văd chiar şi măruntaiele realului: cineva răsfoieşte oglinda, altul ciopleşte flori, iarba plânge, doamna care spală geamurile iadului fumează liniştită / sodă caustică, bătăile inimii erau prăfuite... Proiecţiile metaforice susţin un nonconformism funciar, un refuz al clişeelor şi o natură atitudinală contradictorie (vezi omul paradigmatic, însumând valenţe existenţiale foarte diverse). Dacă Dumnezeu este exilat în insula din mijlocul cerului, realitatea imundă îşi desemnează ea însăşi protagonistul pe măsură, insectivor şi caricatural, incompatibil cu marile idealuri la care aspiră (vânătoarea de eter) (Florea Miu).
S-a vorbit tot mai apăsat în ultima vreme despre o nouă generaţie (sau numai promoţie) literară – cea a douămiiştilor, unde cred că e încadrabil şi Daniel Săuca, nu doar ca vârstă biologică. Sociologic şi strict literar, acest poet corespunde noii paradigme: s-au succedat circa 10 ani de când revista Vatra a găzduit programele şi manifestele acelor tineri veniţi să se ia la trântă cu precursorii lor nemijlociţi, optzeciştii, timp egal cu cel scurs şi de la debutul în volum al lui Daniel Săuca. Apoi, venind dinspre gazetărie, acesta se arată interesat şi de relaţia sa cu un public, nu neapărat numeros, dar iniţiat, pentru care îşi clădeşte atât de scrupulos utopia întunecată a Cartierului vestic al iadului (Viorel Mureşan)