Fotograme(2007). Tatiana Dragomir este prezentă de ani buni în presa literară cu povestiri şi fragmente de roman. A colaborat la „Flacăra”, „Luceafărul”, „Vatra”, „Convorbiri literare”, „Nord literar”, „Aiudul literar”, „Ziua literară”. Romanul său de debut oarecum târziu (manuscrisul a fost remarcat de juriul Concursului de debut al filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor cu regretul că autoarea depăşea limita celor 40 de ani impusă de regulament) vorbeşte despre un prozator format, cu mână sigură, stăpân pe instrumentele sale şi în stare să creeze o lume vie, convingătoare estetic.



Ca-n Dimineaţa pierdută a Gabrielei Adameşteanu, de pildă, sau ca în Îngereasa cu pălărie verde a Adinei Kenereş – alăturarea se susţine, chiar fără modificarea proporţiilor – autoarea ştie să povestească şi să „joace” vieţi cu un har cuceritor. Excelent ochiul prozatoarei şi uimitor slujit de cuvintele gata să se muleze pe cele mai infime detalii încărcate de sens existenţial. Toate măruntele feţe cotidiene şi cotinocturne ale personajelor sale – minore, gureşe, colorate, fără stare şi fără direcţie, îndurând viaţa, dar nerenunţând la ideea de a descoperi măcar o urmă a Vieţii cu majusculă – sunt scrutate cu o privire pe cât de pedantă, cu vagi accente cinice, uneori, pe atât de capricioasă, aş zice, în stare să prindă esenţa lucrurilor, miezul lor omenesc, dar şi să le nimicnicească, să le scoată la suprafaţă derizoriul, şi el extrem omenesc. Vocile romanului, cele mai multe feminine, traduc psihologii diverse şi complicate. Cititorul se lasă purtat într-o lume forfotind de limbaje şi gesturi, toate pe cât de insignifiante, pe atât de memorabile, de „grele”, gata să facă şi chiar făcând sens. În condiţiile unei circulaţii normale a cărţii româneşti, Fotogramele Tatianei Dragomir ar fi, neîndoielnic, un best-seller. Ea scrie o proză de un realism extrem de colorat, seducător, cu personaje prinse în limbaje de o varietate impresionantă şi individualizate prin câteva linii, cu accente discrete pe psihologii şi o perspectivă pictural-cinematografică asupra existenţelor umane. Un echilibru fin între modernism şi postmodernism conferă romanului consistenţă şi prospeţime. (Irina Petraş)



Proaspătă e “vocea” Tatianei Dragomir nu doar pentru că autoarea e debutantă, ci şi pentru că reactualizează o formulă pe care o crezusem cu totul discreditată la noi în ultima vreme: romanul de analiză. Reticenţa faţă de complicaţiile psihologice – faţă de introspecţie în general – e împărtăşită atât de egoficţionari (cu obsesia lor de a spune totul cât mai direct şi mai tranşant), cât şi de prozatorii care au propus, din antipatie faţă de tehnicismul optzecist, reîntoarcerea la poveste. Nimic artificios-plictisitor însă în cartea Tatianei Dragomir. Deşi romanul cuprinde la ralanti o singură zi din viaţa unei femei, micile înscenări psihologice, completate de o serie întreagă de poveşti secundare, atribuite unor voci foarte “colorate”, te fac să urmăreşti firul naraţiunii cu sufletul la gură.(Alex Goldiş)



E cartea unei prozatoare inteligente, care ştie să asculte conversaţiile cotidiene, să privească un interior, să observe cu coada ochiului un gest semnificativ, intuindu-i motivaţiile abisale, şi care – fapt lăudabil! – ştie să se obiectiveze, să creeze un personaj (sau un antipersonaj...) credibil. Tatiana Dragomir construieşte cu calm o naraţiune rotundă, bine închegată, găsind tonul şi ritmul potrivite. Fotogramerespectă, neabătut, un principiu al justei măsuri. Naraţiunea nu alunecă nici în senzualism facil, nici într-un soi de intelectualism psihologist găunos, discursul nu e nici deconcertant de simplu, nici inutil sofisticat. Achiziţiile livreşti sau de tehnică discursivă se străvăd în filigranul paginii, fără să fie îngroşate cu ostentaţie autoreferenţială "expirată". Autoarea se menţine la distanţă atât faţă de artificialitatea (şi artificiozitatea!) unui tip de proză construită din şi prin trucuri şi giumbuşlucuri "tehnice", cât şi faţă de tentaţia cotidianismului mărunt. Se "joacă", dar cu măsură; iar gravitatea tonului e în mai toate momentele bemolată de un dram de umor. (Bianca Burţa-Cernat)



Fără a fi retrogradă, formula Tatianei Dragomir are o vizibilă amprentă de şcoală veche, un continuu semn al uceniciei la cei mari (şi nu neapărat clasici). Scenele şi personajele sunt filmate parcă prin irişi, apoi secvenţe imobile se detaşează şi sunt stocate cvasi-informatic într-o memorie emoţională nelimitată. Nici prea des şi obositor, nici prea greu de descoperit în roman, procedeul îşi merită ridicarea onorantă la rangul de titlu. După dicţionar, parcurs atent, aceasta e însăşi definiţia fotogramei: porţiune a unei pelicule cinematografice care conţine o imagine statică completă. Să vă mai spun oare că întreaga arhivă de clişee fotografice e una developată strict în mintea personajului şi că – iertaţi-mi referinţa niţel cam previzibilă – imaginile au gust şi miros asemenea madeleinelor proustiene ? Sau că, adăugată scriiturii precise a Tatianei Dragomir, această găselniţă a fotogramei, fără prea mari sclipiri şi – la rigoare – neglijabilă, se transformă într-o apreciabilă abilitate prozastică?(Cosmin Ciotloş)



Romanul Tatianei Dragomir are cîteva atribute care garantează o lectură de calitate: profesionalismul scriiturii, umorul şi dinamica naraţiunii, adîncimea “fotogramelor” care spun mult despre acel versant (puţin frecventat) al feminităţii “colţoase” în care se află nevoia de independenţă, posesivitatea, trădarea, pînda, falsa disponibilitate, furiile şi neputinţa de a sta bine în propriul destin, adică oscilaţia între retrageri de felul “dospea pe canapeaua aia de una singură” şi convingerea că “lucrurile se vor aranja după voia ei, ca întotdeauna”.(Sanda Cordoş)



tatiana.itoaie@gmail.com

Categoria : Biblioteca
Data adăugării : 2011-01-06