(n. 8 iulie 1977, Cluj-Napoca). Poet. Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj Napoca, secţia Pastorala. Masterat în sociologie. Debut absolut cu poezie, în 1997, în revista Tribuna.

Volume:  La poarta umilintei, versuri, 1998; Vecernia iubirii, versuri, 2005; Dimineaţa salvată, 2008; Umbra, poeme, 2020; Prin lanurile înserării,versuri, 2023.

Prezent în: Dicționarul scriitorilor clujeni „CLUJUL LITERAR  1900-2005” (alcătuit de Irina Petraș, Ed. Casa Cărții de Știință, 2005), „CAIETELE  LUCIAN BLAGA” (Festivalul Internațional Lucian Blaga, ediția a XVI-a, 2006), Dicționarul critic ilustrat „SCRIITORI AI TRANSILVANIEI” (alcătuit de Irina Petraș, Ed. Școala Ardeleană, 2014), Volumul de critică literară „POEȚI CLUJENI POSTDECEMBRIȘTI” (autor Adrian Țion, Ed. Casa Cărții de Știință, 2020), Dicționarul de personaje „CLUJUL POLITIC ȘI ADMINISTRATIV 1992-2020” (alcătuit de Dumitru Cerna, Ed. Casa Cărții de Știință, 2020); ÎNCREDINȚAREA – Din însemnările lui Simon Cireneul. Publicistică 2017-2021”  (autor Dumitru Cerna, Ed. Casa Cărții de Știință, 2021); .Antologia critică "POEȚI AI CLUJULUI DE ASTĂZI"(autor Constantin Cubleșan, Ed. Casa Cărții de Știință, 2023)
 

   
           Au scris despre poezia sa: Petru POANTĂ, Mircea POPA, Constantin CUBLEȘAN, Ion CRISTOFOR, Dumitru CERNA, Ovidiu PECICAN, Monica GROSU, Adrian ȚION, Andreea HEDEȘ, Constantin ZĂRNESCU, Dan Marius DRĂGAN, Ioan CHIRILĂ, Ionuț ȚENE, Angela-Monica JUCAN, Dan BRUDAȘCU, Luciana MEDVE, Constantina Raveca BULEU..
 

* * *

Marius Ţion este descendentul unei familii de cărturari, bunicul său, pictorul şi poetul Al. Ţion, fiind membru al „Cercului Literar de la Sibiu”. Tînărul poet, absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă, debutează în 1998 cu volumul La poarta umilinţei, urmînd ca abia în 2005 să publice Vecernia iubirii şi în 2008 Dimineaţa salvată. Distanţele acestea sînt dovezi ale exigenţei. Creşterea e constantă de la o carte la alta, atît stilistic cît şi sub raportul intensităţii lirice. De fapt, rămîne impresia că autorul scrie doar sub presiunea unei experienţe afective coagulante, ultimele două volume avînd astfel o anume coerenţă a „obsesiilor revelatoare”. Apoi, să precizez din capul locului că poezia lui nu consonează cu tendinţele dominante din cîmpul literar actual; nici o intersecţie cu mizerabilismul, biografismul prozaic, respectiv cu „autenticismul” promoţiei 2000. El se află în siajul unui neomodernism îmblînzit prin întoarcerea eului confesiv şi conectat la sensibilitatea metafizicului. Secvenţial, îndeosebi în Vecernia iubirii pare a se revendica de la tradiţionalismul ortodoxist, dar asta mai degrabă prin frecventarea unui repertoriu lexical specific /utrenie, vecernie, mănăstire, schit, monah etc./ sau prin cîteva aluzii la miturile creştine. Altminteri, criteriul poeticului îl constituie lirismul, cu accentul pe limbajul semnificant şi sugestiv. Există, desigur, un sentiment difuz al sacrului în imaginile transcenderii din cotidianul imund ori în reprezentările neliniştitoare ale misterului existenţial. Însă rareori invocarea divinităţii are accente psalmice, iar atunci cu ecouri vagi din „pustia” lui Ioan Alexandru. „Şi cîtă putrezire în mine/ ca într-un măr tîrziu/ şi parcă-n oasele pustiei/ trupul transpare străveziu. // Spală-mă Doamne,/ să văd cît eşti de viu!” Mai intens lirice sînt stările de melancolie crepusculară, unde un anume caligrafism al conciziei şi ambiguităţii aminteşte de stilistica lui Trakl: „Din lumea tăcută şi rece a veşniciei /răsună glasul …/ în noiembrie, mă invadează pustiul. // Aburul serii…/ steaua albastră renaşte,/în privirea ta/ s-a ascuns răsăritul.// E linişte cu adevărat/ şi chiar de-i tîrziu/ întrezăresc o minune:/ buzele să-mi ating de inima ta!” Sensibilitatea dominantă e una deceptivă, dar diluată uneori de o anumită încrîncenare a obscurizării abstractizante, respectiv de un metaforism artificios şi preţios. Dacă o asemenea imagine este într-adevăr vibrantă: „De ziua ta, răsăritul se închină precum un preot/ în faţa potirului”, aici triumfă artificiozitatea: „Sînt atras în savoare de fluturi / cînd furtuna-mi întinează / simţirea” sau: „Căldura fierbinte a regăsirii/ devine ecoul eternelor mele trăiri”. Stîngăciile dispar în volumul următor, Dimineaţa salvată. Expresia se laminează într-un fel de notaţii lapidare şi vibrante afectiv. Concizia versurilor şi ecartamentul denivelat dintre imagini creează tensiuni sugestive poetic, ele fiind totodată probe ale unei bune dexterităţi moderniste. Sensibilitatea cristalizează şi acum într-un registru grav şi melancolic, cu reverii autumnale sau iernatice, saturate de tristeţe, precum într-o evocare solemn-funebrală a tatălui /Cîntec de ianuarie/ ori în acest scenariu ritualic în care efectul constă în stranietatea atmosferei: „Lumînări roşii/ aprind/ aleile tristeţii. // Morţii valsează/ în dricul/ uitării. //Muşcaţi de frig/ lăutarii tropotesc/ pe morminte.// Deasupra cimitirului galben,/ pluteşte suplă / moartea”. /Noiembrie/. Stările extatice sînt transcrise auster, într-o sintaxă minimală şi stilizată: „Din arborii cereşti,/ luna mă primeşte/ cu ochi de gheaţă:// În dimineaţa albă, / adăpostit de rouă/ veghez răsăritul”. /Iluminare/ . Sentimentul dezolant al singurătăţii se combină cu sentimentul absenţei ambigue, a sacrului sau a fiinţei iubite, în aceeaşi caligrafie rapidă şi intensă: „Vîntul. Uşile lovesc pustiul,/ fiecare izbitură, o piatră grea/ peste inimă.// Eu, tot mai îndepărtat/ precum amintirea ta” /Asfinţituri/. Nu lipsesc nici aici cîteva referinţe biblice, cu speculaţii asupra unor anume motive, însă poezia, în ansamblul său, nu e una religioasă, în sensul tare al cuvîntului. Însuşi „crezul” poetic pare mai curînd eretic: „Iubesc poezia / ca pe o curtezană/ la care mereu mă întorc/ istovit”. (Petru POANTĂ,)
Făcând parte dintr-o generație care a trăit din plin fenomenul postdecembrist, Marius Țion ni se înfățișează ca un poet preocupat cu precumpănire de esențializarea și abstractizarea limbajului. Anticalofil convins, cu un verb poetic strunit și atent supravegheat, el se afișează în recenta etapă ca un poet al transgresărilor dificile. Parcimonios cu trăirile sale și cuvintele pe care le pune în circulație, poetul nu abdică de la chintesența simbolică a exprimării, de la raportările la starea metafizică a existenței, care devine pentru el un mod de a fi, limpede, sincer, convingător. Poezia sa primește în acest fel timbrul special al confesiunii lirice de substanță, mărturia categorică a însușirii unui limbaj poetic rafinat, care ne dă mari speranțe pentru viitoarele cicluri. Cu volumul Umbra, Marius Țion pășește hotărât în marea familie a  consacraților.” - MIRCEA POPA     
„Trebuie să fii cu adevărat poet (și încă unul sentimental) ca să poți face poezie din atmosfera apăsătoare a Clujului asediat de virusuri. Marius Țion e unul dintre aceștia. Verbul său este arid și riguros realist, chiar dacă ecouri expresioniste circulă prin poemele sale. Poemele sunt veritabile radiografii de actualitate ale unui oraș cu respirația obosită, cum este aceea a Clujului, iar în aceste stampe de epocă rezonează dramatic talentul unui poet autentic.” - CONSTANTIN CUBLEȘAN 
 „Cu un discurs echilibrat, cu un limbaj eliberat de convenții și gratuități facile, se pare că Marius Țion a găsit calea regală spre o lume a esențelor, reușind să evite cu abilitate tiparele ideatice și estetice tradiționaliste.” - ION CRISTOFOR
“(...) poezia lui Marius Țion este atinsă de geana amurgului, a zării care ia foc când răsăritul se închină, ca un poet al sihăstriei, în fața potirului daurit, cel miresmat de agape și izvorâtor de tainice, crepusculare năzuințe. Toată ființa poeziei lui Marius Țion este un amestec ciudat de sfială și cutezanță, de zvâcnet și potolire, ca mâinile unui copil care tânjește să mângâie flacăra, dar căruia îi este teamă de foc.” - DUMITRU CERNA
 „Marius Țion împinge metafora spre construcții oximoronice de un echivoc surprinzător, tăios, esențial ca obsesie a frazării, spre a cuprinde în vers dimensiunea mereu contradictorie, înălțătoare și abisală, generoasă și prădalnică în același timp a sentimentului iubirii.” - ADRIAN ȚION
 „În cercul dialectic al singurătății și al suferinței tacite, poezia reface legătura cu cerul, căci poetul este atent la cicatricile timpului, la sensul tăcerilor prelungite din jur: „La ceas de seară,/ liniștea galopează tăcută/ peste lacrimi// umbra căruntă a poetului/ acoperă, grăbită,/ apăsarea// doar poezia/ plutind deasupra singurătății/ cuvântului” (Doar poezia). Într-o perioadă a versului anarhic, minimalist, contorsionat, alergic la tot ce presupune tradiție, ordine, decență, Marius Țion alege să își creeze un alt fel de culoar liric, unul al emoției și al structurilor concise, esențializate.” - MONICA GROSU
„Desăvârșit stilizat, construit pe o logică de antropomorfizare a universului („cu palmele aspre/ luna zidește altare”), epilogul unei piese lirice crepusculare cu scenografie cosmică și cu un joc între depărtare și intimitate – încapsulată în metafora frapantă a titlului, Insectarul tăcerii –, reiterează centralitatea privirii în orchestrarea unei arte poetice subtil sugerate și propune simultan un autoportret abia schițat, profilat pe fundalul unei accentuate revalorizări a tăcerii, ubicuă în versurile întregului volum: „ochii poetului/ fluturi încremeniți/ în insectarul de safir/ al tăcerii”. Într-un alt loc, asociind două dintre constantele simbolice  ale volumului – tăcerea și fânațele –, un poem precum (Fânațele văzduhului) remitologizează cosmosul prin surprinzătoare adiționări desprinse din recuzita elementarului, menite să unifice planul terestru și ordinea celestă în exercițiul unei arheologii a tăcerii originare: „mâinile lui Dumnezeu/ mângâie/ iarba împietrită/ a lunii// prin fânațele/ văzduhului/ tăcerea/ cautându-și/ obârșiile”. Conjuncția dintre spectrul thanatic și logos împinge în avanscenă un autoportret contaminat de umbra unei arte poetice testamentare – „rezemat/ de noapte/ îmi scriu testamentul/ pe foile îngălbenite/ ale pustietății” (Foile pustietății) –, de un dramatism controlat, din care parcă aștepți mereu să izbucnească o apocalipsă. Relocată constant la palierul sugestiilor și al simbolismelor eliptice, aceasta întârzie însă să se manifeste, alimentând astfel sentimentul constant al unei periclitări surdinizate. În trena fiorului anxios capătă contur Tristețea premonitorie a fânațelor, înainte ca peisajul autumnal să facă loc fazei amplitudinare a degenerescenței vegetale. O re-imaginare a logicii resurecționare se desfășoară în La marginea iernii –„în fiecare/ sfârșit/ de noiembrie/ înfrunzește/ cerul” –, însă mutația se produce în poemul Ianuarie, dominat de imaginea fabuloasă a unui „Dumnezeu [care] își cerne nesfârșirea”. Ea își continuă evoluția înspre ars poetica fragmentară din (Adăpostire), reiterare explicită a naturii privilegiate a tăcerii în universul liric al lui Marius Țion: „noaptea/ fagure cu tăceri/ din care se înfruptă/ poeții”. În viziunea lui Marius Țion, toată stăruința de a converti lumea în cuvânt, proprie poeților, sfârșește, la modul ideal, în activarea forței vindecătoare a poeziei în lumea de esențe crepusculare pe care poetul o experimentează prin sublimări de sens repetate, ceea ce face ca efortul său liric să fie cel mai bine definit ca mecanism prin excelență soteriologic."- CONSTANTINA RAVECA BULEU

  
 
            Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj
 
            (marius.tion@yahoo.com)