(27 noiembrie 1949, Soimuş/Sălaj - 3 septembrie 2003, Cluj-Napoca). Poet şi traducător. Facultatea de Filologie a UBB Cluj, sectia română-latină (1972).
Debutul absolut: Echinox, octombrie 1969
 
Debutul editorial: Alpha (vol. colectiv), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984
 
Volume:  Elogii, 1986; Solilocvii, 1989; Catulliene, 2002
 
Traduceri din literatura universală: Tibul, Elegii: Albius Tibullus şi autorii Corpusului tibulian, Ed. Univers, Buc., 1988; Properţiu, Elegii: SextiPropertii Opera Omnia,Ed. Univers, Buc., 1992; Montri Umavijani,Călătorii prin tranziţii (în colaborare cu Lucia Sav), Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 1997; Sf. Augustin, De Musica (Despre muzică), Ed. Univers, Buc., 2000; S.Aurelii Augustini Opera Omnia:I. Enchiridion, Despre credinţă şi Crez, Despre Crez, către catechumeni; Sf. Augustin II: De libero arbitrio – Liberul arbitru;Sf. AugustinIII: De Musica – Despre muzică; Sf. AugustinIV: Contra Academicos - Contra academicilor; De ordine – Despre ordine;  De quantitate animae  - Despre cantitatea sufletului; Sf. AugustinV: Soliloquia – Solilocvii; De natura boni – Despre natura binelui; De agonechristiano – Despre lupta creştină; Sf. Augustin VI: De magistro – Despre magistru; De beata vita– Despre viaţa fericită;De immortalitate animae– Despre nemurirea sufletului (şase volume, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002)
 
Premii: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Properţiu, Elegii 1992; Premiulpentru traducere laSalonul Naţional de Carte, Cluj-Napoca, 1992; Premiul Filialei Cluj a UniuniiScriitorilor pentru Sf. Augustin, De Musica, 2000. Premiul “Andrei Bantaş” pentru Traduceri al Uniunii ScriitorilordinRomânia, pentru Sf. Augustin De Musica, 2000. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Sfântul Augustin (şase volume din Opera Omnia), 2002
* * *
„Erudiţia de latinist şi verva amintesc de «Ţiganiada» lui I. Budai-Deleanu, dar Vasile Sav are, în plus, umorul, ironia şi simţul polemic-deconstructiv al postmodernilor. O lucrare poetică de mare originalitate, unde cultura clasică şi simţul contemporaneităţii fuzionează în versuri memorabile, o excepţională epopee a timpului nostru.” (Adrian Popescu, text coperta a 4-alaCatulliene, 2002)
  „O carte singulară, deopotrivă bufă şi patetică, pamfletară şi encomiastică, epigramatică şi substanţial lirică. Sub uimitoarea performanţă de natură ludică a discursului, pulsează mânii întunecate împotriva unor defecte profesionale şi morale ale unor scriitori şi politicieni, dar şi sentimentul unui patriotism originar. Recursul la mitologie şi la modele poetice consacrate, mai mult sau mai puţin parodic, amestecul de injurie groasă - de subtile imagini idilice sau de consistente filosofeme -, toate participă la configurarea unei distopii umoristice şi totodată grave.” (Petru Poantă, text coperta a 4-a, la Catulliene, 2002)
  „Cu Vasile Sav, avem privilegiul de a fi contemporani  cu ultimul învăţat al Şcolii Ardelene. De 300 de ani aceasta ne arată numai o direcţie: spre Occident, spre latinitate.” (Ion  PAPUC , text coperta a 4-a, laCatulliene, 2002) 
 „În cele două integrale deja apărute, pe care i le datorăm lui Vasile Sav în sensul cel mai plin de greutate al cuvîntului, bilingve fiind ediţiile, este înlesnită confruntarea pas cu pas a celor două versiuni. Nu există nici o îndoială că lucrarea este de excepţie, iar traducătorul, demn de laudă. Înainte de toate, traducerile sînt însoţite de un „aparat ştiinţific” tulburător. Epitetul nu-i nicidecum impropriu: ştiinţa lui Vasile Sav este atît de cuprinzătoare, totală, încîntată de sine şi nesăţioasă, exactă şi dezinvoltă încît cititorul acceptă cu emoţie şi reconfortat o astfel de călăuză în teritorii, orice s-ar spune, aride. Traducerile, apoi, reuşesc un lucru cu totul miraculos: ele exaltă nu ştiu ce dimensiune uitată, aţipită a limbii române, îi redau solemnitatea şi o convertesc la cadenţe somptuoase, mereu fireşti, uimitor de fireşti. (...) Chiar dacă recurge la arhaisme, Vasile Sav o face cu un gest de întemeietor, propunîndu-le limbii actuale spre adopţiune. Astfel strunită, limba română rememorează dibăcii sintactice din zestrea ei originară, un cuvînt sau altul îşi redescoperă savoarea latină. Traducătorul atinge două performanţe: pe de-o parte, oferă o probă a latinităţii limbii noastre în stare să se re-mlădieze, fără silnicii ori diformităţi, pe străvechi tipare; pe de altă parte, în forma aceasta „academică”, versul latinesc dobîndeşte o stranie modernitate. (...) Rod al unei trude pe care supleţea limbii o ascunde, lucrarea lui Vasile Sav este un veritabil act de cultură. Citiţi-i traducerile din Tibul şi Properţiu şi veţi vedea că nici unul dintre superlativele din rîndurile de mai sus nu e fără acoperire” (Irina PETRAŞ)
 „Din cînd în cînd însă, fondul nostru latinesc nu mai rabdă oprimarea şi iese la bătaie. Ultima revoltă a fondului latin e o revoltă a satiricului. “Satura tota nostra est”, a zis, cu  mîndrie, strămoşul. Pe această linie, neaoş latină, se petrece şi replica de azi. Mai deunăzi a ieşit cu un volum de epigrame latineşti (Personae) – Alexandru Muşina. Nu era de aşteptat să nu ia parte la această insurgenţă latiniştii în persoană. Fireşte, nu cu bulucul, pentru că nu prea mai sînt. În toată ţara noastră neolatină, aceştia dacă mai fac de-un manipul (şi acela decimat). Dar fapt e că unul tot s-a găsit: Vasile Sav (premiat anul trecut de Uniune tocmai pentru o traducere din latină). Catulliene-le lui Sav sînt operă de programatică, premeditată “resuscitare.” Nu doar a spiritului catullian, ci şi a textului ca atare. Vasile  Sav lucrează în colaborare cu ancestrul, îi ia, fără jenă, versuri şi trame şi le mută pe contemporaneitate. Nici nu şi-a propus să facă altminteri. Opera lui e lucrare de intertext mărturisit, poate chiar de rescriere:  „… am pus de toate, imitaţii, /  pastişe, prelucrări şi plagiate, / demne de timp, de lume şi de fapte”, zice el în proemiu, în spiritul – are dreptate Adrian Popescu pe copertă – lui Budai- Deleanu. Vasile Sav a şters linia dintre el şi Catul, nu doar în spirit, ci şi  în literă. (…) Spiritul latin e, la Vasile Sav, spirit de diatribă. Moralistul alertat apelează la soluţia lui Juvenal şi lasă indignarea să facă versurile. Indignările lui Vasile Sav sînt cînd sfinte, cînd bonome, cînd sociale, cînd culturale sau caracterologice. Ele sînt trase într-un jurnal şi se avîntă, de regulă, din cotidian înspre etic sau civic”. (Al. CISTELECAN)
 „Elogiile poetului se impart, aşadar, între marile embleme vizionare, cu modele mitico-biblice, de inspiraţie medievală sau romantică,  între „ofranda  pecetluită cu peceţi de aur” şi„nuntirea înaltă a numărului”, între „copilul din tine (care) se miră” şi pasul „risipitorului” cu „pasul gârbov”, care-şi pune „o cârpă neagră pe ochi să nu (vadă) rănile”, ori  între „lumina cea vie” a revelaţiei de sensuri ultime pe muntele  spiritualizat, şi expresioniştii „cocoşi negri / care cântară de pe stâlpii de sare”, într-un măcel al spiritului cu spiritul”.  Tonul înalt şi gestica aproape hieratică dau acestei poezii nota de „neomodernism” ce o situează, cu prima promoţie echinoxistă, la capătul modernismului estetizant şi manierist, încă încrezător în valori tari ale spiritului, dar manevrându-le cu o dexteritate şi cu un rafinament ce sugerează şi un anume grad de libertate în exploatarea lor”. (Ion POP)