n. 22 sept. 1938, Sighişoara, jud. Mureş - 27 octombrie 2016, Cluj-Napoca). Eseist şi critic literar. Fiul lui Constantin Robu, contabil, şi al Elenei (n. Chioreanu). Clasele primare (1945-1949), gimnaziale şi liceale (1949-1955), la Sighişoara; licenţiat al Facultăţii de Filologie a Univ. din Cluj (1956-1961). Cursuri de vară (3 săptămâni, aug.1988) la Univ. din Stirling, Scoţia (Marea Britanie). Prof. de lb. şi literatura română la Miercurea Ciuc (1961-1965); asistent (1965-1976) şi lector (din 1976) la Catedra de literatură română şi teoria literaturii a Facultăţii de Filologie din Cluj (pensionat medical, 1993).
Colab. la Tribuna, Steaua, Echinox, Helion, Biblioteca Nova, Anticipaţia – CPSF (Colecţia “Povestiri ştiinţifico-fantastice”), Almanahul Anticipaţia, Foundation (Londra), Solaris (Québec, Canada) etc. Debutează în Steaua (1971).
Debut editorial cu antologia, în colab., Romanul românesc contemporan. 1944-1974 (1974).

Volume: O cheie pentru science-fiction (2004, ed. II 2010), Paradoxurile timpului în science-fiction (2006), Scriitori români de science-fiction (2008), Teoria pierde omenia – Theory Kills Sympathy (2009). A colaborat la vol. colective  Scriitori români (1978), The Encyclopedia of Science Fiction (1993), Dicţionarul scriitorilor români, I-IV (1995-2002), St. James Guide to Science Fiction Writers (1996), Dicţionarul esenţial al scriitorilor români (2001) şi Dicţionar analitic de opere literare româneşti, I-IV (1998-2003), I-II (2007). Antologii comentate: Timpul este umbra noastră. Science-fiction românesc din ultimele două decenii (1991) şi Twelve of the Best Romanian SF Stories (1995). Ediţii din Victor Anestin (În anul 4000 sau O călătorie la Venus, 1986 ; O tragedie cerească, 2010; Puterea ştiinţei, 2010).
 
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj (din 2007). 
Premiul Soc. Europene de Science Fiction (1989) pentru ediţia critică V. Anestin (1986); Premiul Convenţiei Profesioniştilor în Science Fiction (ProConSF) (1991); Premiul Asoc. Române de Science Fiction (ARSFAN) pentru eseu (1995); Premiul special al juriului, Filiala Cluj a U.S.R. (2004); Premiul “Adrian Marino” al Filialei Cluj a U.S.R. (2006); Premiul “Vladimir Colin” (Bucureşti); Premiul “Negoiţă Irimie” al Filialei Cluj a U.S.R. (2008).
 
Ediţii: Romanul românesc contemporan. 1944-1974 (antologie), studiu introductiv, alegerea textelor şi note de Ion Vlad, fişe bibliografice şi secvenţe pentru autoportrete de ~, Bucureşti, 1974; Timpul este umbra noastră. Science-fiction românesc din ultimele două decenii, antologie comentată de ~, Cluj-Napoca, 1991; Twelve of the Best Romanian SF Stories, selected and introduced by ~, Timişoara, 1995; O cheie pentru science-fiction, Cluj-Napoca, 2004; idem, ediţia a II-a, Cluj-Napoca, 2010; Paradoxurile timpului în science-fiction, Cluj-Napoca, 2006; Scriitori români de science-fiction, Cluj-Napoca, 2008; Teoria pierde omenia – Theory Kills Sympathy, Cluj-Napoca, 2009.
 
* * *
O cheie pentru science-fiction  (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2004)  este o construcţie teoretică pe cât de amplă, pe atât de temeinic articulată la nivelul ideilor, de unde şi o precizie, chiar o frumuseţe a demonstraţiei. Materialul cercetat este imens, iar explorarea lui se face cu o răbdare de benedictin. Selecţia textelor de sprijin are mereu în vedere valoarea lor ca literatură, însă şi un anume grad de reprezentativitate generică dobândit de autorii discutaţi. Ideile, argumentele, fragmentele ilustrative se asamblează pe seama planurilor detaliate ale unui edificiu critic rezistent şi totodată impunător. Piatra de boltă a acestei “catedrale” închinate SF-ului este, cum am mai văzut, conceptul sublimului, resuscitat din aparenta sa uitare şi descoperit cu bucurie, cu uimire chiar, ca fiind apt să explice specificul acestui gen “periferic”, dar şi relaţiile sale complexe cu alte zone de productivitate literară, inclusiv cu domeniul general al literaturii, aşa-numitul mainstream. În ambiţioasa lui întreprindere exegetică, autorul urmează liniile propriei sale intuiţii, dar operează dezinvolt şi cu instrumentele altora, după ce le-a testat calităţile şi rezistenţa, găsindu-le în cele din urmă potrivite lucrării proprii. Cum iarăşi s-a văzut, Cornel Robu urmăreşte motivul sublimului peste mari abise de timp. El îi aduce pe Kant şi pe Edmund Burke la aceeaşi masă de lucru cu Teilhard de Chardin şi Ioan Petru Culianu, pentru ca din contribuţiile disparate dar adesea fundamentale ale acestora să şlefuiască un concept util realităţii complexe a SF-ului şi capabil să proiecteze genul într-un context intelectual superior. (Mircea Opriţă , în Mişcarea literară, Bistriţa, nr.1-2 (13-14), 2005)
 
Ar rezulta de aici, cel puţin în lectura mea, că poetica SF articulată – consistent şi coerent – de Cornel Robu, pornind de la o sensibilitate modernă alimentată abundent cu lecturi din Kant, din Schiller, din Edmund Burke, şi rezonând la ideea sublimului artistic, rămâne excesiv de restrictivă şi constrângătoare, acţionând castrator, ca orice formulare apriorică, atunci când vine vorba despre estimarea unei cazuistici artistice proliferante, de mare diversitate, cum este şi firesc în cazul literaturii dornice de originalitate. Cornel Robu izgoneşte din SF ironia, satira, parabola hohotitoare, visând probabil, ardeleneşte, la temple cu pilaştri solizi şi bolte întunecoase, pline de o dezirabilă maiestate însă făcute numai pentru cei care suportă bine frigul şi umezeala. [...] De ce nu am socoti, de pildă, că literatura SF este literatură, pur şi simplu [...] ?  Cu sau fără sense of wonder [...], o asemenea literatură nu cred că ar fi sărăcită prin absenţa senzaţiei de sublim. Nu doar sublimul provoacă, se ştie, catharsis. Şi, la urma urmei, nici catharsis-ul nu este singurul efect estetic prezent în universul artei. Reîntoarcerea la poetica aristoteliană este, desigur, necesară, însă nu şi suficientă. (Ovidiu Pecican , în Tribuna, Cluj, nr. 146, 1-15 octombrie 2008)
                                           *   *   *
“An idea that goes so much deeper into our Western cultural heritage...”Sf  takes delight in probing what most people try not to think about at all. This “pleasure in pain”, as Cornel Robu argues in what I regard as the highpoint of this issue, is the essential element not of the Beautiful but of the Sublime. The eighteenth-century concept of the Sublime, modified by later thinkers, is convincingly argued to be the key of sf : at last that old sensawunda has been given intellectual respectability and, what is more interesting, a philosophically central position within sf itself. (Edward James, “Editorial” to Foundation. The Review of Science Fiction, London, Number 42, Spring 1988)
 
Cornel Robu last appeared in our pages in Foundation 40 where he introduced Victor Anestin, the first exponent of sf in his native land, Romania. We present below a philosophical essay on sf  (“A Key to Science Fiction: The Sublime”) which could well, and in our opinion ought to, revolutionize the assessment of sf – as a mode of literature central to the main current of Western thought, one for which no special acrobatic pleadings are needed, nor hangdog apologies and forelock-tuggings in the direction of “more mature” literature. Here is, in fact, a manifesto for the restoral of the sf prince from the pigsty to the palace, where in fact he has been in residence all along, except that a veil of illusions has clouded our eyes. (Editorial introduction - Edward James, Editor & Ian Watson, Features Editor), ibidem
 
Cornel Robu’s essay (Foundation, 42) is quite simply one of the most intelligent things I have read on sf for a long time. In fact, it quickens my faith that sf  really is an international literature, and one of major philosophical an aesthetic relevance to this century. Robu is producing real theoretical insight – as Schlegel said of Spinoza, he is not just grinding us lenses, but new eyes to see with. How different from the stuff that passes for theory in US universities – mired in reductionist philosophies and ideologies, hence unable even to see (let alone credit) an expansive dynamic like the sublime. Fortunately, there are new things coming from abroad. [...]  The sublime then seems to be a fundamental human response to scientist Pascal’s dilemma: “Le silence éternel de ces espaces infinis m’effraie.” It is a baroque rather than a classical concept – not seeking balance but dynamic imbalance. To give credit, there is some of this dynamic in Suvin’s “cognitive estrangement”. But Robu’s idea goes so much deeper into our Western cultural heritage. It is an idea that forces us to rethink literary and cultural history in the light of science fiction. Looking through the eyes of sf, we do begin to see the things anew, to make connections that were not there before, to challenge old comfortable compartments. It was with this kind of theoretical excitement that I read Robu’s essay. May it be a sign of things to come. (George Slusser, University of California, Riverside in Foundation, Number 44, Winter 1988/89)

cornelrobu@ymail.com;