(n. 18 septembrie 1953, Panticeu/Cluj - 1 septembrie 2015, Cluj). Prozator. Studii tehnice postliceale.

Volume: Douăzeci de povestiri, 1990; Făptura de fum, 1998; Vraja galbenă, 2002; Prinţul cel fricos, 2004; Prinţul cel fricos, poveşti, 2004; Poezii, 2006; Gelozia, povestiri, 2009; Baletul cozilor de tigru, 2010, Povestiri din ambele secoleantologie povestiri, 2012; Primul nostru milionar, povestiri, 2013
 
Dedicaţie: Îşi aplecă gândurile flămânde de verde / către ierburi. / Nu suntem pentru gânduri, / suntem pentru tălpi, / strigară îngăduitoare / verzile ierburi. / Atunci i-se făcu foame de lumină. / Suntem pentru vulturii / ce-ţi poposesc pe umeri, / surâseră şi înalturile de peste piscuri. / Noi, astăzi, îi vizităm cortul / poleit cu aripi, / cu mări verzi, / Şi ne minunăm / de îndemânarea foamei lui.
Arizona: Oare / fluviul migrării s-a îndrăgostit / de tavanul cafenelei Arizona / şi-a devenit / pâinea noastră cea zilnică? / Suntem cu toţii la mese / doar timpul a ieşit gârbovit / pe trotuar / şi se roagă trecătorilor: / Nu spuneţi nimănui / că mi s-au blocat fălcile / dincolo de uşa asta pâlpâietoare...
 
Au scris despre cărţile sale: Petru Poantă, Ovidiu Pecican, Victor Cubleşan, Mircea Popa., Vasile Gogea..
 
Lucian Pop scrie poveşti cu candoarea aparentă a povestitorului popular. Efectul constă tocmai în această ingenioasă disimulare prin care literarului i se conferă inocenţa oralităţii. Fantasticul este aici pur convenţional. (Petru Poantă)
Lucian Pop are o artă deosebită a povestirii. Transformând fără fasoane, aproape prin dicteu, povestirea orală în text, autorul face un veritabil tur de forţă. Dacă nu există pretenţiozităţi stilistice nu există nici asperităţi, naraţiunea curgând curat şi suplu. O voce caldă şi hâtră, ţinută în frâu de scurte descrieri în care chiar şi poezia îndrăzneşte să-şi arate faţa, conduce textul cu autoritate. (Victor Cubleşan)
Cea dintîi caracteristică a scrisului lui Lucian Pop este legată de concreteţe şi de dimensiune. Fabulaţia sa, chiar dacă dă semne că este inepuizabilă, este redusă de autor la strictul necesar, fiind ţinută sub o observaţie strictă, nedepăşind niciodată spaţiul de manevră al comunicării unei întîmplări, scopul autorului fiind acela de a se elibera de povara faptelor care-l asaltează, lăsînd deoparte (sau neglijînd cu intenţie) tot ceea ce iese practic din stricta povestire, respectiv portretul, descrierea, analogia, caracterizarea psihologică, analiza sufletească, crearea de atmosferă. O altă trăsătură a scrisului său este neverosimilitatea. Oricît ar pleca scriitorul de la fapte şi întîmplări reale, ele sînt deviate pe parcurs de la înlănţuirea logică a faptelor, pentru a intra în domeniul multiplicării posibilităţilor, a schimbării de macaz, a inversiunii de semne epice. Faptele narate devin total incredibile, imposibil de întîmplat în logica firescului, dar absolut coerente şi credibile în ordinea metafirească (suprafirească) pe care autorul o dă naraţiunii sale. (Mircea Popa)
Autor al mai multor culegeri de povestiri, dintre care una pentru copii dar şi al unor piese de teatru şi poezii, a fost numit „povestaşul transilvan” de prietenul nostru comun, poetul Ion Mureşan, care l-a apropiat, astfel, de o anumită dimensiune a amintirilor moldoveanului Ion Creangă. Această dimensiune, care nu este numai a scrisului său, dar şi a petrecerii sale prin lume, este candoarea. (Vasile Gogea)

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.