(29 iunie 1946, Sântandrei /Hunedoara). Poetă şi prozatoare. Facultatea de Filologie a UBB Cluj, 1969. Debut absolut în Steaua, 1972, cu poezia Fără Gauguin. Debut editorial în Alpha 84, cu placheta Antescriptum.

Premiul Uniunii Scriitorilor 2003. Premiul Timotei Cipariu al Academiei, 2000. Premiul I. D. Sârbu al Filialei din Cluj a Uniunii Scriitorilor, 2006;  Premiul Cartea anului - Publicistică al Filialei din Cluj a Uniunii Scriitorilor, 2007; Premiul Pavel Dan pentru proză al Filialei din Cluj a Uniunii Scriitorilor, 2010; Premiul „Ion Agârbiceanu” pentru proză al Filialei din Cluj a Uniunii Scriitorilor din România (2013); Premiul „Perpessicius” pentru ediții critice al Muzeului Național al Literaturii Române (2019); Premiul „Liviu Rebreanu” pentru proză al Filialei din Cluj a Uniunii Scriitorilor din România (2020); Nominalizare la Premiile „Sofia Nădejde”, ediţia a IV-a, 2021, pentru romanul Bastian (Polirom, 2020).

Volume: Naraţiuni întâmplătoare, versuri, 1989; Poemul deshumat, versuri, 1994; Creier intermediar, versuri, 1997; Întoarce-te, Esthera, povestiri, 1999; Muncile lui Don Quijote, antologie de versuri, 2000; Agata murind, roman, 2003; 2004; 2014; Captivul, roman, 2006; 2017; Armele seducţiei. Dialoguri, 2007; Rege şi ocnaş (Din culisele scrisului), 2008; Gheorghe Grigurcu, O provocare adresată destinului. Convorbiri cu Dora Pavel, 2009; Pudră, roman, 2010 ; Animal în alertă, proză scurtă, 2010 (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, a vol. Întoarce-te Esthera, 1999); Do Not Cross,  roman, 2013; Agata muriendo, trad. de Marian Ochoa de Eribe, Madrid, Crealite, 2013;  No pasar (Do Not Cross), traducere din limba spaniolă de Doina Făgădaru, Madrid, Dos Bigotes, 2018; Bastian, roman, 2020; Human Alert, poeme, 2021

.http://www.crealite.net/index.php/coleccion-caminos-2/agata-muriendo.html

A colaborat la ediţia jubiliară a Bibliei de la Blaj, Roma, 2000;  la ediţia Școala Ardeleană. Antologie de texte alcătuită și coordonată de Eugen Pavel, vol. I–IV, București, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Muzeul Național al Literaturii Române, 2018
Prezentă în antologiile: Young Poets of a New Romania, Londra-Boston, 1991; Transylvanian voices, 1997; Vid Tystnadens Bord, Stockholm, 1998; Poètes roumains contemporains, Quebec, 2000; Il romanzo rumeno contemporaneo (1989-2010). Teorie e proposte di lettura, Roma, Bagatto Libri, 2010 (a cura di Nicoleta Nesu, edizione italiana di Angela Tarantino, premessa di Luisa Valmarin); Fiction 16: Contemporary Romanian Prose, Iasi, Ed. Polirom, 2010.

Membră a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.

* * *

Agata murind: „Un flamboaiant roman parabolă, scăldat în recea stranie lumină a unui sexualism nevrotic de factură pictural suprarealistă, este Agata murind, cel dintîi roman al Dorei Pavel. Personaj plonjat într-un neliniştitor univers de coşmar sau coşmar descris de un personaj prăbuşit în meandrele subconştientului, această ambiguitate este admirabil întreţinută de autoare, care face din sexualismul delirant al Augustei unicul ei factor de unitate şi coerenţă.” (Mircea Iorgulescu, în „22”, nr. 689, 2003)
 
„O surpriză de proporţii a fost, în 2003, romanul Dorei Pavel, Agata murind. Romanul este excelent scris.” (Simona Sora, în „Dilema veche”, nr. 2, 2004)
 
„Agata murind e o splendidă realizare în arta dificilă a romanului, o splendidă victorie a provinciei literare româneşti, o proză artistă, fluentă, erotică fără un grăunte de vulgaritate, cu o densă şi rafinată atmosferă psihologică şi umană.” (Nicolae Breban, în „România literară”, nr. 2, 2005)
 
„Romanul poate prilejui o serie largă de abordări hermeneutice, dintre care cea psihanalitică şi cea despre corporalitatea feminină sînt cele mai la îndemînă. Agata murind este un roman psy generos, lizibil pînă la capăt şi deloc tehnic, scris cu eleganţă şi inteligenţă, profund în sensul aluvionar, un pariu îndrăzneţ, dat fiind amestecul de poetic şi sordid, cu frumuseţile şi chiar seninătatea lui în ciuda morbideţii subiectului.” (Marius Chivu, în „România literară”, nr. 7, 2005)
 
„E un roman ce vine din tradiţia onirismului negru postromantic. Senzorialitatea debordantă, coborîrea îndrăzneaţă în zonele sexualităţii dezlănţuite şi ale visului cu acute coşmareşti promit o lectură cu sufletul la gură.” (Mircea Mihăieş, în „Cotidianul”, nr. 10, 2005)
 
Captivul: „Al doilea roman al Dorei Pavel (după Agata murind, premiat în 2004 de Uniunea Scriitorilor), Captivul, este o uluitoare poveste ce dezvoltă teme duale, faţă şi revers: dragoste-incest, artă-terapie, originalitate-nebunie. [...] Dora Pavel îmbină remarcabil psihologismul cu elementele de thriller, ştie să-şi ţină în şah cititorul, oferindu-i informaţii cu pipeta, reuşeşte să schimbe perspectiva la 180 de grade, păstrînd totuşi fluenţa naraţiunii. Roman pe paliere, pentru cititori cu gusturi diverse, Captivul aminteşte de arta unui John Fowles.” (Luminiţa Corneanu, în „Dilemateca”, anul I, nr. 1, mai 2006)
 
„Captivul este un roman foarte bine lucrat, neliniştitor şi incitant. Dora Pavel scrie excepţional, frazele ei avînd o densitate senzuală şi o acuitate psihologică neobişnuite. Romanul are, pe detalii, o densitate de apă grea, leneşă, mlăştinoasă.” (Marta Petreu, în „Dilema veche”, nr. 135, 25-31 august 2006)
 
„Mai «obiectivat», mai puţin «delirant» decît Agata murind, Captivul e construit tot pe o canava de inspiraţie psihiatrică. Însă, şi de data aceasta, ca şi în precedentul volum, ingredientele romaneşti preluate din inventarul psihopatologiei nu sînt cultivate la modul senzaţionalist-documentar, ca o colecţie de curiozităţi de «exotism» medical, terifiante pentru omul de rînd, ci sînt învestite cu semnificaţiile general-umane ale unor experienţe existenţiale de interes general. [...] Captivant, însă nu artificios-«comercial», legitimat artistic de tratarea validă a unor teme şi motive aparent «obosite», de fapt perene, în chip plauzibil revitalizate. Romanul oferă o revizitare, îmbietor livrată, a topos-ului «lumea ca teatru», prin răsturnarea (de altfel, reversibilă) a secvenţei termenilor, în formularea «teatrul ca lume».” (Nicolae Bîrna, în „Apostrof”, nr. 12, 2006)
 
„În Captivul, Dora Pavel construieşte migălos, sub lupă. Romanul urmează un plan cîntărit pînă la detalii farmaceutice şi urmăreşte o ţintă, care îşi păstrează, însă, misterul/farmecul şi după ce ultima filă a fost întoarsă. În plus, nu visează nici o clipă să devină teză, ci se păstrează în stadiul unei bogate ambiguităţi. Al unei pline de înţelesuri nesiguranţe, aş zice, deşi prozatoarea ţine povestea în frîu cu o siguranţă aproape sufocantă, contracarată impecabil de frazarea melodică, amplu cadenţată, atît de proprie deja autoarei. Lucrează cu constrîngeri alternate cu libertăţi, fiecărui gest îi răspunde un contra-gest. Incertitudinea e prinsă în lanţuri de mici certitudini, nimic nu are un singur înţeles şi o singură istorie. Cuvintele se aşază unul după celălalt ascultînd ca de o stranie predestinare. Se află imediat la locul lor şi au valenţe, cum ar zice Camil Petrescu, cu toate celelalte. […] Ne aflăm în faţa unui dens, subtil, insinuant thriller abisal. Un chestionar al fiinţei: «sînt multe lucruri despre care le-aş putea vorbi, e limpede că, în măsura în care vor şti să pună întrebări, le voi răspunde». Prozatoarea se dovedeşte întrebătoarea ideală.” (Irina Petraş, în „Apostrof”, nr. 1, 2007)
 
„Captivul, romanul Dorei Pavel, abordează cu dezinvoltură teme extrase dintr-un orizont de factură modernistă: absurdul aglutinant, nebunia, textul cu valoare de myse en abyme, experimentul artistic dus la consecinţe extreme, sondarea unor psihologii tarate. La acestea se adaugă o amprentă contemporană care ţine de reliefarea accentuată a sexualităţii debordante a personajelor (în Captivul, aceasta trece în plan secund) şi de denunţarea potenţialităţilor destructive ale împlinirii iluziei, ale inserării ficţiunii în mundaneitate. Ecuaţia succesului acestei cărţi e pe cît de uşor formulabilă, pe atît de greu de realizat. Totul face parte dintr-o strategie textuală bine condusă, cu intenţia de a-l discredita pe narator şi de a amplifica misterul. Agata murind şi Captivul sînt romane construite «în oglindă» şi reflectînd amîndouă o imagine fisurată şi ciobită din acelaşi univers aflat la graniţa dintre coşmar şi realitatea percepută acut, pînă la nervurile cele mai ascunse ale întîmplării neverosimile. Ceea ce dă distincţie scrisului Dorei Pavel în corul de voci prozastice contemporane este abilitatea de a reveni la epic, de a construi nişte naraţiuni exemplare, fără trucurile binecunoscute ale prozatorului postmodern, departe de poncifele romanului postdecembrist şi reuşind să se întoarcă, într-un mod insolit, la resurse tematice mai vechi, marcate de un farmec al desuetului.” (Andrei Simuţ, în „Observator cultural”, nr. 102, 15 februarie 2007)
 
„Un anume simţ al suspansului face parte din reţetarul secret al Dorei Pavel, ceea ce poate părea bizar celor obişnuiţi să asocieze această perspectivă doar romanului poliţist sau de aventuri. În fapt, ingredientul se aplică aici mai degrabă psihologiilor eroilor, prinse într-o ţesătură pasională nu lipsită de volute. Stranietatea scrisului autoarei revine ca un parfum insidios şi, de-acum, ca o marcă specifică. Miza cade nu pe realismul construirii personajelor, ci pe alternanţa de planuri şi lumini: ba teatru, ba ospiciu, ba peisajul amintirii ori cel al prezentului, într-un dozaj imprevizibil şi într-o complementaritate ce provoacă suspansul. Prozatoarea îmi apare mai degrabă ca un fost scenograf devenit regizor, care înscenează o dramă romantică folosindu-se de o discursivitate subtilă, bine stăpînită, cu decupaje din clarobscur şi cu voleuri de deschidere şi de închidere magistrale.” (Ovidiu Pecican, în „Tribuna”, nr. 112, 1-15 mai 2007)
 
Pudră:  „Spre deosebire de Agata murind, cu care Pudră este comparabil la nivelul problematicii, noul roman al Dorei Pavel afirmă o altfel de reuşită scriitoricească. Avînd o temă încă şi mai tare în ordinea puterii de sugestie, Pudră mizează pe două piese cîştigătoare: prima este chiar tratarea tabuului existenţial şi religios în cheie derizorie, ca impostură, în maniera în care apare în proza universală contemporană, şi nu încrîncenat negator, cum apare în romanul modern (de analiză, cu concluzie existenţialistă, mai ales), cu care autoarei i s-au atribuit afinităţi la primele romane. A doua este formularea unei sfidări a verosimilităţii chiar din interiorul convenţiei realiste, strict dependente de verosimilitate. Aceste mize de o importanţă crucială, alăturate stupefiantei intrări în subiect, fac din Pudră un roman excelent, care realizează atît un set de performanţe estetice, cît şi o ofertă pasionantă de lectură, concurînd pentru eşalonul întîi al prozei româneşti contemporane.” (Mihaela Ursa, în „Apostrof”, nr. 4, aprilie 2010)
 
 „Tînăra romancieră (dacă nu ca vîrstă, măcar ca vocaţie, autoarea e «douămiistă») n-a mai renunţat însă la proaspăta identitate şi ameninţă să devină una dintre cele mai profesioniste voci ale prozei actuale. […] Tot la fel ca în primul roman, thriller-ul e deturnat de subtextul psihologic sau filozofic. Căci, departe de a aluneca într-un senzaţionalism factual (sînt ocolite atît posibilitatea contrariantei întîlniri cu rudele, cît şi problema instituţională, obiectivă, legată de «trezirea din moarte»), autoarea se îndreaptă, dacă se poate spune astfel, spre un senzaţionalism metafizic, al cărui model îndepărtat e identificabil în Metamorfoza kafkiană. Trezirea din moarte nu-l restituie pur şi simplu vieţii pe tînărul Carasiniu, ci îi modifică total identitatea. […] Pudră poate fi considerat, de aceea, un întunecat roman picaresc, care urmăreşte paradoxala formare postumă a eroului. Excelentă e descrierea gradată a re-naşterii şi a maturizării, de la deschiderea ochilor în cavoul-uter (resimţit încă din primele momente drept «adăpostul cel mai sigur»), cu paşii stîngaci ai nou-născutului pe care-l strîng încă pantofii de înmormîntare, pînă la prima experienţă erotică cu bizara Gina sau, în final, revelaţia propriei morţi. […] Detenta filozofică a romanului e dată de ideea că, departe de a fi un fenomen natural sau neutru, moartea e un complex. […] Pudră reconfirmă talentul unei prozatoare originale, cu un imaginar şi obsesii specifice, care merită urmărită şi în viitor cu tot interesul.” (Alex Goldiş, în „Vatra”, nr. 3-4, martie-aprilie 2010) şi (Alex Goldiş, în „Ziarul de duminică”, 12 august 2010)
 
 „O poveste interesantă despre anonimat. […] Una din ele conţine povestea colaterală a doi fraţi, Boris şi Flaviu, egal înzestraţi pentru filozofie, ale căror destine se rup şi se interferează în chip elegant. La moartea tatălui, cel mare îşi pierde minţile, ajungînd nebunul oraşului. Un nebun fermecător, însă, gata să ţină în pieţele publice adevărate recitaluri propedeutice. Cel mic, dintr-o formidabilă încăpăţînare, urmează aceeaşi facultate, pe care o absolvă strălucit. Concursul pentru postul de asistent universitar presupune însă, în ce-l priveşte, şi o probă suplimentară, un soi de lepădare de boala lui Boris. Episodul e cutremurător. Cum cutremurător e şi, apropo de condiţia anonimatului de după înviere, deznodămîntul cărţii. Vrînd să oprească ceremonia absurdă a propriei înmormîntări, Vlad constată nu numai că lipsa lui din sicriu nu alarmase pe nimeni, dar şi că, de fapt, nu se pune problema unei asemenea ceremonii. Cimitirul e gol, fără vreo urmă de pămînt răscolit.” (Cosmin Ciotloş, în „România literară”, nr. 15, 30 aprilie 2010)
 
„După ce a scris unele dintre cele mai bune pagini de literatură «morbidă» din romanul românesc contemporan (orice alt autor s-ar fi «descompus» după un asemenea efort), autoarea reuşeşte să genereze o nouă viziune asupra morţii şi îngropării. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără schimbarea vocii auctoriale şi fără o modificare la nivel discursiv. Dacă Agata este deshumată numai pentru a fi re-ficţionaliza din amintiri şi rememorări, Carasiniu, eroul din Pudră, este re-înviat la modul cel mai concret (mai obiectiv). Aşa cum în Agata murind vocea personală şi subiectivă ne ajută (ca cititori) să plonjăm într-un subiect halucinant, în Pudră vocea aparent obiectivă face demersul invers, ne scoate din halucinaţie şi ne introduce într-o realitate nu mai puţin fantastă. […] Acest roman confirmă faptul că Dora Pavel este un autor thanatic, un scriitor de roman «gotic», cum numai în secolul XIX mai erau. Pulsiunea morţii, despre care vorbea Freud, a devenit o artă poetică la Dora Pavel, al cărei scris este cuprins de seducţia morţii, în paginile sale co-prezenţa vieţii şi a morţii este construită şi reconstruită continuu. În Pudră angoasa morţii este principalul stimulent pentru manifestarea eului, Carasiniu îşi caută identitatea, aşa cum în Agata murind identitatea personajului principal se conturează din reminiscenţele celor din jur. Pulsiunea morţii este cea care împinge, în mod nevazut, eul spre autoformulare.” (Doru Pop, în „Steaua”, nr. 7-8, iulie-august 2010)
 
„Cele trei romane deja apărute, Agata murind, Captivul şi Pudră, alcătuiesc o excelentă trilogie a deshumării. […] Sondările sînt lungi, insistente, holbaneşti. Însă în logica trilogiei, aşa şi trebuie să fie. Coşmarul se instalează implacabil, dar cu stranie seninătate. [...] Spectrul muritudinii e cel care conduce romanele enervant de bine scrise şi exasperante ale Dorei Pavel. Obsesia pămîntului, a ţărînei care acoperă, ascunde, înghite e copleşitoare. Deshumările tentate în trei variante de excavare eşuează, într-o logică umană impecabilă. Ca la Rebreanu, în Pădurea spînzuraţilor, Eroul ei generic trece, coborînd, prin trei ipostaze din ce în ce mai înguste, mai aproape de miezul fiinţei. Colectivitate, familie (cuplu, marital ori fratern, nu importă), individ. […] Prozatoarea ţine povestea în frîu cu o siguranţă aproape sufocantă, contracarată impecabil de frazarea melodică, amplu cadenţată, atît de proprie deja autoarei.” (Irina Petraş, în „22/Bucureştiul cultural”, VI, nr. 102, 2 noiembrie 2010)
 
„Pudră di Dora Pavel, made in Romania. […] Dora Pavel, l’autrice, ormai una penna ben nota sul panorama letterario romeno, ha stupito ancora con un romanzo tagliente, dal tema peculiare. Dora Pavel aveva già abituato i lettori con gli argomenti inconsueti e nemmeno questa volta ha deluso le aspettative. È un’idea sconcertante quella che dona tensione al romanzo. Vlad Carasiniu, il protagonista, giovane restauratore di dipinti, si sveglia dalla morte apparente il giorno prima del proprio funerale. Ciò che segue è un’affascinate e appassionante affresco di questa vicenda al limite del reale. […] E se l’autrice si è impegnata a rendere una situazione al limite del reale, palpabilmente reale, il lettore non può far a meno che piegarsi davanti a una rara capacità trascinante e precipitare all’interno della storia. Difficile non cercare di fornire la propria risposta al «cosa faresti se…» o a non percepire quello stesso senso di soffocamento che costringeva Dora Pavel a interrompere la scrittura. La differenza? Al lettore non è concesso di fermarsi, inghiottito dalla trama, deve leggere.” (Irina Turcanu, „Pudră” di Dora Pavel, un thriller metafisico, in „Sul Romanzo”, I, n. 4, Settembre-Ottobre-Novembre 2010)