(n. 2 dec. 1951 Aruncuta/Cluj) Critic literar. Facultatea de Filologie a UBB Cluj. Doctorat cu teza: Ion Pillat si pillatismul (2000). Debut absolut in 1973 cu critica literara in Echinox.

Volume: Poezie şi livresc, 1987; Celălalt Pillat, 2000; Top ten, 2000; Mircea Ivănescu. Micromonografie, 2003; 11 dialoguri (aproape teologice), 2003; Al doilea top, 2004; 15 dialoguri critice, 2005; Diacritice, 2007; Aide-Mémoire, 2007; Mircea Ivănescu ’80 (coord.), 2011; Magna cum laude. Diacritice II, 2012; Ardelencele, 2014.
 
Co-autor la Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu, 1991;  Politica nell'Est, 1995;  Dictionarul scriitorilor romani, 4 vol. 1995-2001; Un destin istoric. Biserica Romana Unita, 1999 etc.
Este autorul unor traduceri din limba italiană.
 
* * *
Critic literar cu importante resurse de ludic, posesor al unei lucidităţi asupra limbajului care il face inimitabil, maestru al asociaţiilor de cuvinte dintre cele mai surprinzătoare, dar de fiecare dată perfect adaptate analizei, Al. Cistelecan are capacitatea rară de a explica inexplicabilul, de a da concreteţe imponderabilului şi sens inefabilului, fără a-i deşira misterul. Scrisul său este dovada vie a faptului că poezia poate fi explicată fără să-şi piardă nimic din fiorul poetic. De aceea, de multe ori cronicile sale sunt chiar mai captivante decât volumele la care se referă. Discursul critic devine un spectacol in sine, ironia şi piruetele stilistice ale "hermeneutului" smulg murmure admirative, dar întotdeauna dincolo de jocul de artificii se află o cât se poate de serioasă judecată de fond (Tudorel Urianu)
”Există puţini critici de poezie capabili” (N. Manolescu); „Nu e ceea ce s-ar putea numi un critic rău” (Gheorghe Grigurcu); „Scena mare a comentariului e stăpînită însă de o regie remarcabil articulată în toate compartimentele spectacolului critic, mobil, inventiv, novator” (Ion Pop); „între inteligenţa critică a lui Al. Cistelecan şi […] manualitatea lui e un mare decalaj de viteză” (Laurenţiu Ulici); „este cel mai exact critic de poezie pe care îl avem” (Mircea Martin).
În mod strălucit şi aproape ostentativ, Al. Cistelecan cultivă critica literară ca formă a creaţiei. În special când scrie despre poezie, gândirea analitică, riguros conceptualizată, este mereu dublată de gândirea analogică, intuiţionistă, de natură poetică în ultimă instanţă. Limbajul critic este o modalitate a jubilării, cu relaxări frecvente în ludic şi ironie. Expresivitatea textului are consistenţa iradiantă a marilor reverii ale profunzimilor. Critică de identificare, critică a profunzimilor, tematism sunt doar nişte posibile trasee metodologice pe abstracţiunile cărora cristalizează o scriitură fascinantă; de fapt, un stil. (Petru Poantă)
“Criticul e un melancolic şi un timid, care se arată rar pe câmpul de luptă, deşi victimele lui sunt nenumărate. Fiinţa criticului e mai mult o himeră îmbrăcată în zale, un duh ironic care mânuieşte din umbră paloşul şi spada. În bătălie nu se văd decât armele: spiritul critic şi inteligenţa par însufleţite de un suflu misterios, precum Balmung şi Durandal. Mânuite din umbră, acestea sfârtecă dibaci capul hidrei şi al balaurului, din sângele cărora se întrupează chiar textele criticului”. (Radu G. Ţeposu)
„Cistelecan e unul dintre puţinii critici de la noi care mizează pe exactitate, care încearcă să spună lucrurilor pe nume, iar aici disocierile lui ating o claritate aproape geometrică. Prins parcă de pariul exactităţii, el nu ezită, mai ales atunci când îşi exprimă opinia personală, să o facă în mai multe variante care se concurează, dar se şi clarifică reciproc”.(Mircea Martin)
„Concentrat-eseistice, au înfăţişarea mai curând a unor medalioane, a unor portrete critice, bune de introdus oricând într-un dicţionar. Amatorul de efigii şi de embleme va găsi întotdeauna în ele o definiţie expresivă şi subtilă a autorului şi a operei căutate. Astfel, majoritatea cărţilor sale sunt culegeri de glose, consacrate unor scriitori – mai ales poeţi, cum spuneam – din imediata apropiere, despre care criticul se pronunţă prompt, atras cu predilecţie de mişcarea vie a literaturii. Ca şi fostul său profesor Mircea Zaciu, care l-a preţuit mult, dar faţă de care se deosebeşte radical ca mod de a scrie, iar latura de document a operei îi este ca şi indiferentă, el este sensibil mai ales la pulsul viu al literaturii, pe care critica „foiletonistică” îl poate surprinde în imediatul manifestărilor sale”. (Ion Pop)
Spuneam altădată că, pentru mine, Al. Cistelecan e un classicus, în sensul etimologic al termenului, adică un ins de încredere, pe care poţi conta. Şi când subiectivitatea unui comentariu îţi pare violentă, eşti obligat să recunoşti curând, recitind textul cu un semiton mai jos, că are, iarăşi, dreptate. Al. Cis. posedă deopotrivă şarmul – decurgând din fină ironie, plăcere a jocului, pasiune a interpretării – şi adevărul (cel relativ şi remaniabil, fireşte, dar, cu toate astea, adevăr, căci atent să diminueze compromisurile omeneşti, necesare, până la subţirimea unor fisuri patinate). Că poate crede în „natura feminină a criticii”, fie şi în glumă, de dragul stupefacţiei pe care o stârneşte afirmaţia în mediul românesc cam misogin, e o probă a pariului pe şarm, pe scrisul critic ca literatură (vezi „jubilaţia în care e antrenat spiritul critic şi empatia care-l animă”), pe comentariul cu stil şi personalitate. […] S-a observat deja (vezi Alex Goldiş sau Daniel Cristea-Enache, de pildă) diferenţa de situare a criticului: componenta analitică, gravă şi pedantă, a staturii sale se activează la lectura poeziei; spiritul critic, ironic, gureş şi incisiv, la lectura criticii literare. În toate intervenţiile însă, se pliază pe portretul criticului ideal aşa cum îl defineşte el însuşi repetat (nu „doar o maşină de citit, ci şi un stil, o fascinaţie, un seducător”; inteligent şi cu umor, „impresionist” în sensul de „dialog imediat cu opera şi de verdict prompt”; „critica e ironie, e inadecvare asumată şi problematizată”, imposturare) şi confirmă şi semnalmentele după care îl recunosc contemporanii: enunţuri „inteligente, sclipind de ironia ideii şi savuroase stilistic” (Nicolae Manolescu); „simbioza gravităţii cu jovialitatea” (Nicolae Oprea); „distanţă astronomică de inocenţă”, într-o „şuetă relaxat-amicală, dezinhibată până la nonşalanţă” (Nicoleta Sălcudeanu), o ironie care „ia în cătare” scriitori, dar nu-l cruţă nici pe cititorul textului său critic (Bogdan Creţu); „consangvin cu Negoiţescu, Raicu, Valeriu Cristea şi Grigurcu, cititor la fel de fervent, de empatic şi de insaţiabil de versuri” (Radu Vancu); „raţional şi ironic”, nu întrebuinţează „ironia rapidă şi muşcătoare, ci mai curând o variantă a ei ceremonioasă şi pedagogică” (Sanda Cordoş), căci deloc scorţos, ci cordial şi direct (Răzvan Voncu),alcătuit din „sagacitate istorico-literară – împinsă, câteodată, până la chiţibuşării” (Paul Cernat); pe scurt, „o vână ardelenească în viguroasă afirmare”(Cornel Ungureanu). (Irina Petraş)


 


alcis_2000@yahoo.it