Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară











Ioan-Pavel AZAP

Data nașterii : 1967-05-15


Click aici pentru a vizualiza Manuscrisul - Ioan-Pavel AZAP













 

(n. 15 mai 1967, Ticvaniul-Mic/ Caraş-Severin). Facultatea de Filosofie a UBB Cluj-Napoca (1995). Debut absolut cu poezie în Orizont (Timişoara, 1985).

Volume: Autoportret cu mască, poezii, 1993 (Premiul de debut al Filialei Cluj a USR); Funigei, poezii, 1997; Poeme de cinci stele, poezii, 2002; Bărbi, epigrame, 2002; Traveling, interviuri cu regizori români de film, vol. I, 2003; Stop-cadru, cronici de film, 2005; Toga de gală, 2010; Uşa cu picioarele pe pământ, versuri, 2011; Prim-plan, cronici de film, 2011.

Premiul „Ion Cantacuzino” pentru critică cinematografică al UCIN pe 2010.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj

(pavelazap@yahoo.com).

* * *

O antologie zgîrcită cu numărul textelor ca și cu vorbele fiecărui poem publică clujeanul Ioan-Pavel Azap. Toga de gală abia îl acoperă pe exigentul cu sine poet. El practică și prozodia clasică, preferînd aici exprimarea în distihuri, dar nu ocolește nici versul liber. Poetul își dă liber la melancolie, la nostalgia boemei și constată cum teiul își scutură floarea post eminesciană în halbele cu bere în timp ce „albinele, la stup, se-mbată crunt cu miere”. Apoi „ Bluzele femeilor se lipesc, ude, de trup,/ Cuvintele plutesc în aer și se rup”. De fapt cuvintele lui Ioan-Pavel Azap nu se prea rup, ele sînt elastice ca niște mingi de tenis pe care el le lansează în toate direcțiile. „Rămîi să ne-mbătăm de lacrimi/ cu sila smulse din oglindă/ să dezbrăcăm a doua oară/ mireasa pripășită-n tindă”. Poezia este pentru autor o mireasă mereu tandru dezbrăcată și… soție niciodată. Versurile plutesc, agreabile (Horia Gârbea).

Noua plachetă de versuri nu înnoieşte neapărat instrumentarul, dar îi face mai vizibile accentele. Mai degrabă decât „stângăcie simulată” ori „naivism ironic” (cum zice textul escortă), descopăr o pliere anume a cuvântului la viziunile care populează imaginarul consumatorului de peliculă. Fără titlu, de câte două catrene, rimate şi ritmate liber, poemele sunt mici scenarii cu morală deghizată şi cu o bine însuşită ştiinţă a derizoriului, spiritualizând graniţele dintre obiect şi nume, cuvânt şi sens, dar şi dintre social, individual, mitologic. O democratizare largă a poeticului care vizează, în emisii aproape telegrafice, recuperarea esenţei. Poemul de deschidere enunţă tema: era informaţiei goleşte existenţa de mister; când totul se ştie, singura salvare e conservarea unor rămăşiţe de mit, rezistente la prozaicitate („Ştiu că zăpada e din vată de zahăr”). Ici-colo, inserţii „subversive” care tulbură logica întregului, în manieră Caillois – vezi demontarea non-ştirii prin retezarea scurtă a suportului ei („cazul” tramvaiului deraiat în oraşul în care nu există tramvai). Poemele au şi ceva de limerick – aglomerează dramatic detalii fără legătură evidentă şi le împacă şui, într-un final halucinant, grotesc, comic fiindcă absurd. „Os livresc”, în propria descriere, asumă fiori şi cuvinte pe o linie foarte generoasă în economia ei bine controlată de la Coşbuc şi Topîrceanu, la Minulescu şi Bacovia, rezumând frânt, static, recuzita, cu atingeri şi plutiri suprarealiste şi dezinvolturi postmoderne. Excelent, de pildă, poemul (la toamnă) – circumstanţierea e atât de bogat detaliată, încât fapta însăşi devine superfluă, încheierea poate fi oricare. Asemenea cadre elastice îmbracă multe dintre poeme, uşa cu picioarele pe pământ are deschideri infinite şi tot atâtea neaşteptate închideri. Un Dumnezeu „aţipit”, blagian, o dimineaţă târându-se „ca o şerpoaică pe covor” şi nenumărate absenţe pline, de o stranie, încăpătoare densitate a vidului, transformă spaţiul poemelor într-unul doldora de valenţe libere. Moartea însăşi („o, dacă moartea ar avea / coapse prelungi de catifea…”) are la îndemână partituri inedite la un poet care „le vede” înainte de a le spune. (Irina Petraş)

 

Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară