(n. 22 mai 1973, Cluj-Napoca). Prozator, eseist. A absolvit Facultatea de Litere, secția germană - română, în 1996, și  Facultatea de Filosofie, 2006. A debutat cu volumul Scara lui Iacob, 2011.

Volume: Pentagon, 2013; Salon șase, 2013; Palmetto 361, 2017; Rationem Dubitandi, 2017
 
***
Silviu Buzan, este un scriitor dotat cu o solidă pregătire filosofică şi filologică, excelând prin speculaţiile subtile ale personajelor sale. Tânărul autor cultivă un gen de povestiri ce nu respectă riguros canoanele acestei specii literare a genului epic, care se confundă cu naraţiunea. Pentru prozatorul clujean povestirea pare să fie mai degrabă un gen de scenetă dramatică în care două sau mai multe personaje, cu numele reduse la o simplă iniţală, dezbat cu pasiune probleme filosofice, morale sau etice, în general o problematică actuală. /…/ Neîndoielnic, autorul e un spirit rebel şi puţin respectuos cu convenţiile, inclusive cu cele literare, astfel că personajele sale dezbat diverse probleme existenţiale cu o pasiune ce refuză gândirea leneşă, atitudine îndrăzneaţă ce îl captivează, în cele din urmă, şi pe cititor. (Ion Cristofor)
Palmetto 361 este un un roman social de natură  panoramică, în cel mai bun  sens  al termenului. /…/ Nu este exclus ca materia întregii construcții  romanești să nu fie decât transfigurarea și înțelegerea tardivă, pe toate coordonatele existențiale, a  unei  experiențe de viață trăită de Buzan ca emigrant în United States, același spațiu, în genere,  pe care îl traversează și anti-eroul  său. /…/ finalul romanului aduce în prim-planul interesului cititorului un autor realmente nou care face deja proba unei personalități artistice polytrope, în stare să confere personajului, prin intermediul căruia se exprimă despre realitatea românească (și nu numai), atât nota critică …, cât și dimensiunea pozitivă a recăpătării încrederii în zestrea umanistă a românilor în genere. (Ștefan Ion Ghilimescu)
„Cărţile lui Silviu Buzan au nevoie de un cititor, nu neapărat special,“iniţiat”, ci de unul care să aibărăbdare, calm şi bună dispoziţie pentru o lectură deloc facilă, dar care îl recompensează cu generozitate de îndată ce e dusă pînă la capăt. Am convingerea că acest cititor există şi că întîlnirea va avea loc./…/ Modalitatea narativă care îl singularizează în peisajul prozei noastre de azi, este una dialogală, amintind, cultural vorbind, de modele celebre, de la Platon până la Mihai Şora. Personaje fără nume, purtând doar semnul (ca un stigmat) al unei iniţiale, dialoghează încercând să rezolve în cuvinte situaţii de criză existenţială, aparent banale (Vasile Gogea, în prefața la volumul Salon șase.)
Romanul mai are o rezonanță, de astă dată istorică: el readuce din memoria culturală și istorică a românilor ardeleni saga migrărilor de la începutul secolului trecut, când mulți țărani din Transilvania inclusă în Imperiul Dualist au luat calea străinătății, traversând imensitatea de ape și ajugând în metropole industriale precum Chicago și Detroit, pentru a pune ban peste ban și a scăpa de sărăcie. Unii s-au întors acasă, alții nu, preferând să își întemeieze acolo familii și să pună bazele comunității româno-americane, dar istoria lor, deloc marginală în ansamblul modernizării roneșști și a saltului către industrializare, a însemnat ceva inclusiv în înnoirile confesionale pe care le-a presupus (la întoarcerea acasă unii au întemeiat culte neoprotestante active și în plină dezvoltare și astăzi). Pe acest fundal de mentalitate și experiență traumatică vine romanul Palmetto 361 să le vorbească cititorilor săi. (Ovidiu Pecican)