(n. 14 iulie 1966, Jibou, județul Sălaj). Este absolvent al Liceului de Filologie-Istorie Simion Bărnuțiu din Șimleu Silvaniei (1984) și al Facultății de Filologie din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, secția română-latină (1989). Începând cu anul 1990, lucrează ca profesor de limba și literatura română la Liceul Pedagogic Gheorghe Șincai Zalău, iar din anul 2006 este inspector școlar pentru limba și literatura română, la Inspectoratul Școlar Județean Sălaj.
A debutat cu versuri, în revista Tribuna (1984), apoi a colaborat cu grupaje de poezie și cronici literare, la diferite reviste din țară și din străinătate: Steaua, Tomis, Convorbiri literare, Astra, Familia, Ramuri, Luceafărul, Flacăra, Contemporanul, Viața Românească, Agora lui Dorin Tudoran (Philadelphia), Curtea de la  Argeșetc.
Premiiobținute: Premiul al III-lea la Concursul literar pentru studenți, organizat de revistaAstra  (Brașov, 1989); Premiul revistei De la Nistru pân` la Tisa  și al Editurii Duminica, la Festivalul Național Lucian Blaga (Sebeș, 1992).
Volume publicate:  Scrisori către Isolda (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995); Poemul care a împușcat metafora (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2000); Omul fără buzunare (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2001); Re-lecturi stănesciene (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004); Parfumul ficțiunii (Editura Caiete Silvane, Zalău, 2012); Scriitori din Țara Silvaniei (Editura Caiete Silvane, Zalău, 2013), Flori de cuc (Editura Caiete Silvane, Zalău, 2015) şi Floreta de exerciţiu. Antologie ((Editura Caiete Silvane, Zalău şi Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca 2017), Cronici duminicale (Editura Caiete Silvane, Zalău, 2019).
Marcel Lucaciu este președintele Cenaclului Literar Silvania din Zalău,redactor asociat al revistei Caiete Silvane (Zalău), membru al Asociației Scriitorilor din Județul Sălaj și membru al Cercului literar de la Cluj.
 
***
 
Poezia-jertfelnic e conceptul ce susţine, nu fără câteva unduiri patetice într-un context de sensibilitate limpidă, şi prestaţia lui Marcel Lucaciu. Sfidarea sentimentală e mai coerentă în ultimul ciclu al cărţii (Scrisori către Isolda), cel care dă şi titlul volumului. Marcel Lucaciu îşi răsuceşte însă aici nostalgiile şi foloseşte o scriitură exorcizantă, nonşalantă, premeditată să apere prin vervă fondul de alean. Sentimentului i se injectează o doză de ironie, niciodată fatală, şi textul e împins de la spate într-un joc de ostentaţii. Bravura lucidă e placată însă pe o iremediabilă melancolie şi poetul îşi ia avânt spre dicţia de vervă sprijinindu-se în depresie. Scriitura parodică, folosindu-se, fireşte, de multe replici întreţesute, voluntar sau involuntar, printre cele personale, joacă într-un registru ambiguu, ce permite o subtilă permutare a gratuităţilor în angoase şi a angoaselor în gratuităţi. Îndată însă ce această regie a ostentaţiilor e lăsată deoparte, fondul romanţios al poetului reapare în ireductibilitatea sa. (Al. Cistelecan)
 
Marcel Lucaciu scrie discret şi delicat despre sentimente, mai ales despre izolare şi tristeţe, iar forma epistolară din ultima secţiune a plachetei corespunde şi ajută totodată senzaţia de frustrare să-şi creeze atmosfera şi să se exprime sugestiv. Prizonier al scrisului fără cuvinte, cum se declară, poetul aspiră la o lirică a tăcerilor şi blocărilor intime, înălţând aeriene construcţii verbale. Se poate spune orice, dar nu că n-ar exista suflet şi fineţe sufletească în aceste poeme simple şi melodioase. (Dan Cristea)
 
Cel de-al doilea volum (după Scrisori către Isolda, Dacia, 1995) al hiperdiscretului poet Marcel Lucaciu poartă un titlu cum nu se poate mai sugestiv pentru maniera sa de a scrie versuri:Poemul care a împuşcat metafora. Căci, într-adevăr, pe urmele lui Bacovia, acela din Stanţe burgheze, Marcel Lucaciu este adeptul unei rostiri poetice refractară oricărui retorism. Poemele sale sunt frânturi de discurs recuperate cu mare greutate, vorbe răzleţe, devitalizate, tăceri. Emisia verbală este scurtă. Dispuse pe verticală poemele par ţurţuri care atârnă de streaşina unei case izolate unde numai singurătatea şi frigul şi-au găsit adăpost. Simplitatea, laconismul rostirii, refuzul podoabelor sunt semnele exterioare ale unei poetici a absenţei. Într-o lume abandonată de zei, poetul scrie epistole către o iubită absentă şi textele sale sunt, înainte de toate, imagini ale frustrării. Pe de altă parte, recurenţa termenilor şi expresiilor din jargonul economico-financiar denotă o anumită implicare, conferind poemelor dimensiune socială. Este ceea ce le salvează de intimism şi, implicit, le saltă din minorat înspre o zonă în care frisonul existenţial este acutizat prin aceste descinderi în social care zgândăresc răni ascunse. Prizonierul scrisului fără cuvinte devine pentru o clipă acuzator. Ce-i drept acuzele sale sunt piezişe sau deghizate căci Marcel Lucaciu nu loveşte cu barda sau cu buzduganul, ci atinge cu vârful floretei. (Mircea Petean)